Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe,
luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman,
scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor
de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul.
Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă
personajul înainte de vreme, sperând că în acest chip va grăbi judecarea
nemuririi lui în lumea artistică?! După cum ne înştiinţează excelentul traducător
D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la
Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J.
London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”.
Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul
Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare
de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney,
cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de
pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege
cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma
glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.
Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu,
refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar
bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.
Viitorul scriitor se va naşte, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie
1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim
primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va
cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii
primare.Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a
avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă şi n-a cunoscut nici
deliciile jocului cu copii de vârsta lui.
În schimb, după
cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de
la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga
sa energie, J.London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte
din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la
trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar
după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce
trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă,
căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica
„aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.
Cum nevoile
materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de
cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar
30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un
proletar în adevăratul sens al cuvântului.
Ori condiţiile
inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care
nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar
mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte
copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea,
aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar,
înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American
Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale
pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul
pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul
scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la
ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe
Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi
dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii:
„Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să
nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.
Toţi cercetătorii
care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa
scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea
personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu):
A) Primul
eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara
Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă
călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i
îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi
muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond
la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare,
întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul.
B) Cel de-al
doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în
Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea
Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de
fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier:
a) Lucrează ca
portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte
diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda
năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în
Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă
pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel
semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate.
Lecturile lui
predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre
Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii
raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul
forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe
Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard
Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase
mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator
englez.
b) O cunoaşte şi
se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare,
prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura
femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat
portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură
feminină din întrega sa creaţie.
Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska?
Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de
aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în
care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale
mamei Flora.
Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor
inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar
rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului,
atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că –
respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar
cu călătoria lui Goethe în Italia”.
Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai
târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul
călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi…”
Obsesia
supraomului
La drept vorbind, problema supraomului este una a
înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie
că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori
politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele
(faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul
(reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra
transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori
pe ogorul fără hotar al culturii universale).
Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului
sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate,
deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor
lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic,
să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în
lumea reală şi în cea ficţional-artistică.
Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase
urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi
să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete.
Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu
teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze
personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa
pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă
(fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile
îngreunate de tentaţii luciferice) ?!…
Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod
instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de
favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit
să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva
este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.
Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei
naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat
crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare
dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi
belşugul) se află în mâinile celor puternici.
Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe
şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de
faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate
încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese
copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să
lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător
de materie cenuşie” tocmai pentru că
făcea parte din categoria oamenilor puternici!
„Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de
bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să
se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca
omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un
adevărat supraom”.
Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic
Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a
scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura
americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne
este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o
nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i
este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi
necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să
înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului
sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul
cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului
Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în
contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că
partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase
universităţi.
Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth
„palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el
înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al
vieţii”.
Cei doi tineri se
logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă
ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale… Dar
întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu
îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului
că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de
foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l
mai primeşte în casă.
Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai
prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine
putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei
familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat
în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară
era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări),
simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba
faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o
iubea. „Căci, îşi spunea Martin tot mai des, unde erau toţi ăştia care mă
asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas
acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă…”
Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai
înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet
rece…
Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i
perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii
la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se
îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea
pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.
Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni
zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare,
respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă
încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.
Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia
lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis
Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor,
cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în
plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei
Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London:
are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer
este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică.
Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă,
ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui.
Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup
Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea
miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul
să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de
artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un
neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey
Van Weyde.
Prin urmare, la
nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că
supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului, ne
avertizează D. Mazilu, a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”.
De-abia scrierile
scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack
London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe
cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele
mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată
Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje
centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ),
scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei
animalelor.
De menţionat două
dintre caracteristicile spefifice artei londoniene:
a) Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a
scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit
înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a
îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine
sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să
şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte
(mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist,
avid de bani şi de onoruri);
b) N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ.
De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate
astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană
modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne
prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de
Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea
atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această
privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost
acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart
gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de
semnificaţii între viaţă şi literatură”.
Căci, completează D. Mazilu, „Specificul artei lui London
este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale
reprezentative”.
