Revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu

„Fratilor locuitori ai Tarii Romanesti - glasuia Proclamatia de la Pades din 1821 a lui Tudor
 Vladimirescu – veri de ce neam veti fi, nici o pravila nu opreste pe om de a intampina raul cu rau. 
Dar pe balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisericesti cat si cele politicesti, 
pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi, pana cand sa le fim robi? (…) Veniti dar, fratilor, 
cu totii, cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine…". La chemarea lui Tudor au raspuns cu entuziasm sute de tarani, mestesugari, targoveti si chiar mici boieri patrioti. Masele populare nu mai 
puteau suporta dominatia turco-fanariota si abuzurile boierimii, fiscalitatea excesiva, plata haraciului, a peschesului, a mucarerului, a dijmelor si clacii, a datoriilor. In fata multimii adunate la Pades, Tudor a proclamat la 23 ianuarie 1821 Adunarea norodului, care trebuia sa hotarasca in problemele importante ce framantau societatea romaneasca. Astfel, a inceput una din  cele mai insemnate revolutii a romanilor dornici sa inlature pentru totdeauna dominatia straina si exploatarea feudala. Nucleul revolutiei il 
constituie pandurii olteni, care, desi se sacrificasera in lupta impotriva turcilor, in razboiul ruso-turc din 1806-1812, acum erau supusi la „numeroase dajdii" si in primejdie de a fi asimilati cu clacasii. Oastea stransa la Pades, inarmata cu pusti, pistoale, sabii, lanci, coase, ghioage, furci de fier, securi etc., s-a indreptat pe valea Motrului spre Strehaia si de aici, spre Tantareni. La ordinul lui Tudor, au fost 
ocupate manastirile Tismana, Strehaia si Motru, care au fost fortificate si transformate in puncte
 intarite de sprijin ale rasculatilor. Stiind ca  poporul roman nu va putea singur sa-si castige libertatea nationala, Tudor a luat legatura cu patriotii sarbi, macedoneni, muntenegreni si greci, care, ca si romanii, doreau sa inlature dominatia otmana. In timpul stationarii la Tantareni, oastea lui Tudor a ajuns la peste 4000 de panduri si 500 de arnauti, cuprinzand trupe de infanterie, cavalerie, artilerie si elemente de asigurare materiala cu munitii si alimente. Detasamente speciale au ocupat in acest timp si manastirile Crasna, Polovraci, Horezu, Bistrita si Cozia, in care au ramas garnizoane armate pentru aparare.
Programul revolutiei, initiat prin Proclamatia de la Pades, este definitivat prin Cererile norodului romanesc din februarie si Memorandumul catre divanul tarii, din martie 1821.

           In acest program se prevedea ca dregatoriile tarii, atat in aparatul de stat cat si in cel bisericesc, sa nu se mai vanda, ci sa se obtina pe merit, sa fie reglementate darile la patru pe an si sa fie platite la trei luni; sa se desfiinteze taxele pentru a fi inlesnit comertul, sa se desfiinteze privilegiile boieresti si sa se reinfiinteze armata nationala. Evitand un razboi inchis cu Poarta, dar care nu putea fi exclus in viitor, Tudor solicita in prima urgenta „desfiintarea cu totul si pentru totdeauna a oranduirii domnilor greci in Tara Romaneasca" si instaurarea domniilor pamantene, precum si recunoasterea de catre Inalta Poarta a drepturilor pe care le-au avut in vechime Tarile Romane prin tratatele incheiate cu Mircea, Stefan si alti domni.

           Vestile despre rascoala din Oltenia au ingrijorat „Comitetul de obladuire", format la moartea domnitorului Alexandru Sutu, si Divanul, si au bagat groaza in boieri. Tudor este calificat „talhar", „tradator", „facator de rele", „vrajmas al patriei". Unii au informat imediat Poarta pentru ca sa fie „sfaramat" cu „preaputernicul brat al imparatiei" acest „razvratitor". Alti boieri, auzind ca oastea revolutionara se indreapta spre Capitala, si-au facut bagajele si au plecat peste granita, in imperiul austriac, pentru a-si salva pielea.

           In calea ostirii lui Tudor, in directia Craiovei, e trimis vornicul Nicolae Vacarescu, cu misiunea de a inabusi revolutia. Acestuia i s-au pus la dispozitie unitatile de arnauti de sub comanda lui Hagi Prodan, delibasa Mihail si bulucbasa Ieni. Raspunzand scrisorii lui Nicolae Vacarescu, prin care era acuzat ca „vrajmas al patriei", fiul de oltean din satul Vladimiri, districtul Gorj, care era atasat trup si suflet patriei sale, a dat o apreciere geniala patriei si asa-zisului patriotism boieresc: „pre semne, dumneata pre norod, cu al carui sange s-a hranit si s-a poleit tot neamul boieresc si numai pre jefuitori ii numesti patrie (…)- spune Tudor in scrisoarea sa -. Dar, cum nu socotiti dumneavoastra ca patria sa cheama nordul, iar nu tagma jefuitorilor". Tudor incheie amintind boierului Vacarescu despre parintii sai, boirii Vacaresti, „care niciodata nu s-au ridicat cu arme de moarte impotriva patriei". El invita pe Vacarescu la o intrevedere pentru a discuta ce oranduieli asteapta norodul de la carmuitori.

           Aceeasi pozitie de mare patriot a lui Tudor o aflam si din scrisoarea catre Al. Pini, diplomat tarist si sustinator al Eteriei, care il acuza pe conducatorul revolutiei romane, cand a trecut Oltul, ca a atacat patria. „Se cade sa fac stiut excelentei voastre ca eu sunt un adevarat fiu al Patriei, care din tineretea mea, i-am facut multe si folositoare slujbe; insa ca n-am dobandit alt folos fara decat iubire si jertfire de la norod, iar din partea boierilor nu mi-a fost cu putinta a dobandi cat de mic folos". Ca acestia „numai din pretesugul lor pentru straini sunt naraviti a prapadi tara (…). Si eu de capul meu nicidecum n-am incercat cea de acum pornire". Tudor Vladimirescu arata ca este un reprezentant „al norodului" si norodul, spunea el, „m-au luat a le fi chivernisitor in treaba cererii dreptatilor".

           Voind sa evite varsarile de sange, Tudor Vladimirescu i-a cerut lui Al. Pini sa „binevoiasca a mijloci la boierii obladuitori ai Divanului sa nu mai trimita trupe impotriva norodului", care s-a ridicat sa-si ceara drepturile. In acelasi timp, el avertiza foarte drastic; „Caci trebuie sa va fac stiut, domnule, ca de se va trage macar un foc de arma asupra norodului, atunci in Tara Romaneasca nu va mai ramane nici macar un suflet de neam boieresc".

           Fiind rechemat la Bucuresti, Vacarescu nu a mai apucat sa atace tabara lui Tudor de la Tantareni. O mare parte din arnauti, pe care conta stapanirea, au trecut de partea lui Tudor. Misiunea noului trimis al Divanului, Samurcas, avand acelasi scop, de a opri prin orice mijloc intinderea revolutiei, a esuat.

           Ajunsi la Craiova, Samurcas impreuna cu consulul si eteristul Al. Pini pusesera la cale asasinarea lui Tudor Vladimirescu, prin Hagi Prodan, aderent la cauza eterista, insa tentativa nu a avut loc, Tudor punand mana pe scrisorile compromitatoare. Ca sa mascheze complotul, Constantin Samurcas il cheama pe Tudor la Craiova pentru tentative. Tudor merge cu gandul de a pedepsi pe criminali, dar fiind informat ca Tudor aflase de uneltirea lor, acestia au fugit la timp pentru a nu fi trasi la raspundere.

           Dupa un mars victorios, intre 4 si 21 martie, ostirea lui Tudor ajunge in Bucuresti, fiind 
primitacu entuziasm de catre populatie. Desi multimea il  numea „Domnul Tudor", marele patriot
nu s-a p roclamat  domn. El a incercat sa rezolve problemele complexe care stateau in fata poporului roman, sprijinindu-se pe Adunarea norodului.

           In Capitala a sosit si Alexandru Ipsilanti cu oastea lui, dar in loc sa treaca Dunarea si sa mearga sa elibereze poporul grec de sub dominatia otomana, asa cum isi propusese societatea „Eteria", Ipsilanti ramane in Tara Romaneasca, incercand sa-si subordoneze oastea lui Tudor si chiar pe Tudor. Retragandu-se de la Targoviste, Ipsilanti a luat o serie de masuri administrative pentru a-si impune puterea asupra Tarilor romane. Oastea lui Ipsilanti s-a dovedit a fi compusa mai mult din aventurieri pusi pe jaf si capatuiala decat din adevarati patrioti, dornici sa lupte cu hotarare pentru eliberarea poporului lor. Intrand in Tarile romane ca un stapanitor, el a pus sub ascultarea sa Moldova si o parte din Tara Romaneasca si a numit ispravnici, peste cei numiti de Tudor Vladimirescu. Ipsilanti cere chiar lui Tudor sa se retraga din Capitala, fapt neacceptat de acesta.

           Ramanerea eteristilor in Tarile romane, in loc sa treaca Dunarea spre Balcani pentru eliberarea tarii lor, incercarea lui Ipsilanti de a-si impune dominatia asupra Tarii Romanesti si a lui Tudor si de lua sub comanda sa oastea lui Tudor, „ce numara 8000 valahi", cum sustine un memorialist, au agravat conflictul dintre cei doi conducatori.

           Dupa unii autori, Ipsilanti considera ca are chiar dreptul la tronul Tarilor romane, intrucat si bunicul si tatal sau fusesera domni in aceste tari.

           Tudor Vladimirescu a luat pozitie fata de intentiile si actiunile eteristilor pe pamantul romanesc si i-a trimis lui Ipsilanti o scrisoare la 14 aprilie, prin intermediul divanului, in care se spunea: „In numele lui Dumnezeu (…) opriti neomenia oamenilor dumneavoastra, milostiti-va de un popor nevinovat (…) si asuprit pe nedrept, fata de care (…) datorati multa recunostinta, cinstire si ingrijire. Destainuiti-ne in mod sincer timpul cat veti mai ramane aici (…). Rechemati pe ispravnicii numiti de dvs. ca sa vedem incotro mergem si sa putem face fata greutatilor nemaipomenite (…). Sa ne ingrijim ca patria noastra sa nu ajunga prada si acelora care sunt infuriati impotriva noastra (e vorba de turci, n.n)."

            Dupa cum ne informeaza cronicarul anonim in Istoria jefuitorilor Tarii Romanesti, Tudor a 
adus acuzatii grave lui Ipsilanti si l-a tras la raspundere, lucruri care i-ar fi muscat inima acestuia prin cuvintele: „Maria ta, ai dat stiri prin manifesturi ca te cheama patria si cum ca trecatoarea iti este la
 Elada ca sa o izbavesti de subt jugul otomanicesc. Apoi acuma cum te-ai inscaunat la Targoviste si
 cu ce cuvant te amesteci in stapanirea tarii si scoti biruri asupra locuitorilor si le iei vitele si bucatele".

           E clar ca aceste cuvinte i-au marit ura lui Ipsilanti impotriva lui Tudor, punand la cale complotul ce avea sa-l ucida.

           Tarul Alexandru al Rusiei, pe care conta foarte mult Alexandru Ipsilanti, aflat la Congresul Sfintei Aliante la Laybach (Liubliana de azi), a condamnat si declansarea revolutiei romane si rascoala lui Ipsilanti. Poarta otomana, al carei sprijin il ceruse marea boierime, afland si de faptul ca Rusia nu sprijina cele doua miscari, nici pe cea a lui Tudor, nici pe cea a lui Ipsilanti, s-a grabit sa stranga trupele si sa le trimita asupra Principatelor. In fata invaziei otomane, Tudor a hotarat sa se retraga spre Oltenia, unde intentiona sa organizeze rezistenta, in caz ca nu ajungea la o intelegere cu Poarta. In drum spre Oltenia, la Golesti, Tudor este arestat de eteristi in frunte cu Iordache Olimpiotul, din ordinul lui Ipsilanti. La acuzatia adusa de Olimpiotul, la intalnirea de la 18 mai la Golesti, ca colaboreaza cu turcii, Tudor a raspuns, foarte clar, ca e pregatit sa lupte cu otomanii, dar trebuie sa incerce a negocia cu ei, in folosul compatriotilor sai. In ceea ce priveste colaborarea cu eteristii, Tudor ii invita pe acestia sa  paraseasca teritoriul romanesc, deoarece eliberarea Greciei se poate decide in Imperiul otoman, si nu in Valahia. Aceasta orientare nu putea satisface pe conducatorii eteristi, caci ei hotarasera cu mult inainte soarta lui Tudor. La arestarea lui Tudor, Iordache Olimpiotul are concursul lui D. Macedonschi si Hagi Prodan, capitani de arnauti, trecuti de partea lui Tudor, care, dupa cum spun unii autori, erau mai mult oamenii lui Ipsilanti, decat ai lui Tudor. Acestia ar fi fost nemultumiti si de severitatea lui Tudor in pedepsirea unor panduri, pentru acte de indisciplina. In momentul arestarii, Tudor nu s-a putut opune, deoarece cei doi capitani invoisera oamenii de nadejde ai lui sa plece la Pitesti, dupa diferite treburi in ziua de Sf. Constantin (21 mai) si ii inlocuisera cu 300 de oameni ai lui Prodan, in majoritate sarbi. Simtind sfarsitul ce i se pregatea, Tudor a spus celor doi capitani: „sufletul meu presimte ceva rau, care mi se va intampla, sangele meu sa fie asupra voastra si asupra copiilor vostri". Lui Iordache Olimpiotul si eteristilor care-l arestasera, Tudor le-a spus: „vreti sa ma omorati? Eu nu ma tem de moarte. Eu am infruntat moartea in mai multe randuri. Mai inainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am imbracat in camasa mortii. Turcii sunt in tara, dar nu sunteti in stare si nu veti fi niciodata a va bate cu dansii cu isprava (…) voi oamenii fara capatai si straini cu totul de aceasta tara."

           Fiind  dus la Targoviste, Tudor este supus la chinuri, pentru a spune unde „a ascuns banii", si apoi asasinat miseleste in noaptea de 26 spre 27 mai 1821. Dupa cum afirma I. P. Librandi, „Caravia l-a impuscat cu pistolul, apoi l-au ciopartit; i-au taiat capul, iar trupul i l-au aruncat in rau".

           Prin moartea lui Tudor Vladimirescu, romanii au pierdut nu mare conducator politic si militar, un patriot infocat, luptator darz pentru drepturile poporului sau. Eteristii au comis – afirma G. D. Iscru in lucrarea sa dedicata revolutiei din 1821 – in final, acel asasinat odios, ramas pentru noi ca o rana deschisa, iar pentru ei, in fata oricarei judecati obiective, o pata neagra pe care n-o va putea sterge nimeni in desfasurarea istoriei.

           Oastea lui Tudor este subordonata eteristilor, fiind numiti comandanti D. Macedonschi si Hagi Prodan. La Pitesti, din ordinul lui Iordache Olimpiotul, pandurilor li s-a luat o mare parte din munitie si din artilerie. Olimpiotul a jefuit si casa de bani a ostii pandurilor si a trimis banii sotiei sale la Campulung, fapt care denota cat de „revolutionar" si „de patriot" era acesta. Pandurilor li s-a ascuns ca Tudor a fost omorat, de teama unei revolte a „adunarii norodului"; au fost amagiti ca a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost raspandit zvonul ca a fost inlaturat datorita tradarii.

           Oastea lui Tudor, ramasa fara conducator, s-a retras spre Oltenia, reusind sa treaca Oltul pe la Vulturesti. Multi panduri nu au vrut insa sa se subordoneze eteristilor si au plecat spre casele lor.

           Prima lupta cu trupele turcesti a fost dusa de pandurii lui Ioan Solomon, lasat de Tudor 
comandant al trupelor din Oltenia. El primise o scrisoare de la Golesti din partea lui Tudor, sa vina din Craiova spre Ramnicu Valcea pentru a face jonctiunea cu fortele principale care din Bucuresti. Fiind
 urmarit de turci, care invadasera tara pe la Calafat, Solomon are o lupta cu acestia la Zavideni (circa 10 km nord de Dragasani), insa este nevoit sa se retraga pentru a nu fi coplesit de superioritatea turcilor. 
Afland ca Tudor a fost omorat de eteristi, Solomon a refuzat sa se uneasca cu acestia si, lasand
 pandurii sa plece prin paduri, spre satele lor, a trecut cu nume schimbat granita spre Transilvania.

           Efectivul fortelor principale ale oastei pandurilor, apreciat la circa 4000 de oameni la trecerea Oltului,  a angajat lupta cu fortele turcesti la 27 mai 1821. pentru  a se masca locul de trecere a Oltului, a fost trimis un detasament de 300 de panduri care sa retina si sa atraga fortele turcesti la Dragasani. Acestia au trecut pe ascuns Oltul in noaptea de 27-28 mai si au ocupat casele din nordul Dragasanilor. Turcii, in numar de 3000, veniti din Craiova in urmarirea pandurilor, au atacat micul detasament prin viile de la marginea de nord a Dragasanilor. Erau 3000 impotriva a 300, insa pandurii s-au aparat cu indarjire. Intre timp, grosul fortelor romanesti au putut trece nestingherite Oltul, la Vulturesti. Turcii au avut 86 de morti si 200 de raniti, iar pandurii 33 de morti si 17 raniti. Seara, vitejii panduri s-au intors la grosul fortelor. A doua zi, 29 mai, are loc prima lupta a pandurilor cu turcii la Dragasani. Lupta a inceput printr-o sarja a calaretilor panduri asupra unei coloane otomane ce iesise din Dragasani cu gandul, probabil, sa afle unde se afla oastea romaneasca. Atacul a ca un trasnet; turcii luati prin surprindere se raspandesc in formatie de lupta, insa sunt loviti naprasnic cu securile si cu sabiile. O rup la goana inapoi spre Dragasani. Calaretii pandurilor, care-i urmareau, sunt opriti de focuri de arma din casa satrarului, aflata in apropierea manastirii. In ajutor vin si fortele principale ale pandurilor. Lupta continua cu schimburi de focuri pana la pranz. Era nevoie de artilerie pentru a fi daramate zidurile manastirii, insa cele doua mici tunuri pe care le mai aveau pandurii erau insuficiente. Turcii au folosit si doua case boieresti fortificate. Munitia fiind pe terminate, cu amaraciune in suflet, cu ura pe eteristii care spuneau ca vor veni in urma si nu mai apareau, cu blesteme la adresa lui Iordache, care oprise carurile cu munitii si tunurile ostirii, pandurii se retrag spre nord.

           La Dragasani a fost o victorie, insa nu a putut fi desavarsita, pandurii neavand munitiile necesare. Nu au fost sustinuti nici de detasamentul de arnauti calari ai serdarului Diamandi Giuvara, care trecuse prin apropiere. Dezamagiti, unii panduri s-au grupat la Ramnic. Eteristii au mers pe drumul direct de la Pitesti spre Ramnicu Valcea. Aici vine si Ipsilanti din Targoviste, pe motiv ca nu putea face fata trupelor otomane conduse de Chehaia-bei. D. Macedonschi si Hagi Prodan s-au intalnit la Ramnic cu Ipsilanti. Se plang acestuia de Iordache si Farmache, care le luasera munitiile, si de G. Diamandi, care nu-i ajutase; altfel, turcii ar fi fost acum infranti. Fanariotul ii asculta, dar „nu-i aude"; probabil nu avea incredere nici in ei, caci a luat o masura care i-a uluit. Sunt obligati sa dea comanda lui Iordache Olimpiotul. Astfel „erau rasplatiti" cei doi tradatori ai lui Tudor. Ei ii spun insa lui Iordache, sa aiba grija cum se poarta cu pandurii, caci intrase in urechile lor zvonul ca el (Iordache) „a fost pricina pierzaniei lui Tudor". Alexandru Ipsilanti spera sa castige cu bani pe panduri, insa inimile acestor patrioti adevarati nu puteau fi cumparate cu arginti. Au preferat sa plece spre familiile lor, asteptand vremuri mai bune, sau sa se faca haiduci. Iata, deci, ca nici Adunarea norodului nu a vrut sa se subordoneze lui Alexandru Ipsilanti, asa cum nu a dorit-o nici Tudor.

           Acuzand pe panduri ca s-au retras de la Dragasani, „bine era sa mai fi tinut pozitia" – spunea Ipsilanti -, acest ingamfat fiu de fanariot a declarat capeteniilor pandurilor; „Acum merg eu singur de a-i izbi pe vrajmasi cu tot trupul meu si  a da sfarsit acestui razboi". Faptul ca erau vorbe goale, de parada, se va vedea in a doua lupta de la Dragasani de la 7 iunie 1821, dintre eteristi si turci. Lupta eteristilor, de la Dragasani, n-a fost nici pe departe o lupta eroica impotriva turcilor; ea reflectat lipsa de hotarare a eteristilor, slaba lor pregatire militara, spiritul aventurist si tradator al conducatorilor lor si chiar al lui Ipsilanti.

           In ceea ce priveste raportul de forte, cele eteriste erau mult superioare celor otomane; eteristii aveau circa 7500 de oameni (dupa alte izvoare 10000), iar turcii numai 5000. Dupa Chiriac Popescu, numarul turcilor era de 4000, dupa M. Cioranu, de 6000. Alaturi de eteristi au fost si circa 500 de panduri pedestri, condusi de Ioan Oarca si 300 de calareti, comandati de Mihail Cioranu, fost aghiotant al lui Tudor.

           Planul era ca sa fie atacate, cu o parte din forte, trupele turcesti din schiturile de la sud de Dragasani; Serbanesti, Stanesti, Strajesti si Mamul si flancurile, iar atacul principal sa se dea frontal, de catre fortele conduse de Iordache si Caravia. Lupta a inceput-o batalionul sacru, format din 800 de mavrofori, urmat de arnauti husari si cazaci. Turcii au raspuns printr-un contraatac impetuos si au inconjurat batalionul sacru. In loc sa intervina cu energie, trupele lui Iordache si Caravia, la bataia pustilor otomane, s-au retras in debandada. Intreaga oaste eterista era in pericol de a fi decimata, dar a intervenit detasamentul capitanului roman Oarca cu pandurii sai, caliti de la exercitiile militare organizate de Tudor, care se opun miilor de turci, imbatati de succes ca doborasera numerosi eteristi. Furia cu care lovesc acum pandurii ii desmeticeste pe turci; acestia se opresc din urmarirea gloatelor inspaimantate. Batalionul sacru al eteristilor nu poate fi salvat. Majoritatea sunt taiati. Din 800 raman numai 120, care reusesc sa-si faca culoar de salvare cu sabia. Din randurile pandurilor, raman pe campul de lupta 48 morti si raniti.

           Neavand nici munitie suficienta si nici un alt sprijin, micul detasament de eroi ai lui Oarca se retrage in ziua urmatoare spre Ramnicu Valcea. Despre Iordache Olimpiotul, izvoarele spun ca la inceputul luptei nu s-a gasit pe linia frontului, ci s-a dus, chipurile, sa intampine un detasament intarziat, eschivandu-se de la atac. S-ar fi intors si ar fi intervenit cand a vazut groaznica  macelarie de catre turci a eteristilor, dar fara vreun rezultat. Caravia, celalalt conducator al eteristilor si ucigas al lui Tudor, a ordonat detasamentului sau sa atace cu o zi inainte de data stabilita, pentru a culege singur laurii victoriei. Dar la riposta turcilor, a luat-o la fuga, dezertand de pe campul de lupta. Seful suprem al eteristilor, Ipsilanti, care, asa cum relateaza martorul luptei, M. Cioranu, „facea pe feldmaresalul", „pe generalisimul", era departe, undeva in spate, la 16 km distanta, in satul Bucsani una (comuna Ionesti) la nord de Dragasani, sa nu-l „ajunga vreo ghiulea sau vreun glont". Asa stia el „sa izbeasca pe vrajmasi", cu tot trupul sau.

           Retras la Ramnic, Ipsilanti acuza pe comandanti ca a fost tradat, „ca a pierdut toata munitia si tunurile", ca „arnautii n-au pofta de a sta la razboi" si fug la mirosul ierbii de pusca. Nefiind in stare sa stranga trupele si sa impuna disciplina, sa organizeze din nou lupta sau rezistenta, Ipsilanti se retrage spre manastirea Cozia, cu gandul de a trece in Transilvania. Resturile ostirii merg dupa el si-i cer lefurile. Ipsilanti refuza sa le satisfaca dorinta, acuzandu-i ca au fugit de la Dragasani „fara macar a deserta un pistol asupra vrajmasilor". Pentru a scapa si a nu fi ucis, el nascoceste minciuna ca Austria a declarat razboi turcilor si ca trupele acesteia au intrat in Caineni. Librandi afirma ca noaptea, lasul conducator al Eteriei a iesit pe ascuns din manastire si a trecut granita in Transilvania, obtinand cu insemnate sume de bani pasapoartele false de la autoritatile austriece. Fiind opriti de austrieci la granita, cei doi vanzatori ai lui Tudor, D. Macedonschi si Hagi Prodan, s-au indreptat spre manastirea Tismana, unde se retrasesera ramasitele ostirii pandurilor. Aici, pandurii, in frunte cu Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor, au cerut socoteala celor doi pentru faptele lor. Sunt arestati, bagati in fiare si chinuiti 21 de zile, pana la sosirea turcilor. Li s-a dat drumul „doar in camasi", cum ne informeaza Chiriac Popescu, si s-au refugiat prin Transilvania in Basarabia.

Dupa cum ne spune Aricescu, pandurii care mai erau aici s-au risipit prin munti si codri, „facand vanatoare de turci, dupa sistemul haiducesc". Resturile ostirii eteriste, urmarite de turci, au fost infrante la Sculeni si manastirea Secu din Moldova.

           Revolutia de la 1821, inceput al epocii moderne in istoria Romaniei, a dat o lovitura puternica oranduirii feudale si dominatiei otomane asupra Tarilor Romane. Ea a avut un puternic rasunet asupra Moldovei si a Transilvaniei, unde masele asteptau pe craiutul Tudorut „sa faca dreptate". Desi a fost infranta, revolutia lui Tudor a avut unele rezultate pozitive. Poarta a fost obligata sa puna capat regimului fanariot, asa cum ceruse Tudor Vladimirescu si sa revina la domniile pamantene. Revolutia din 1821 a contribuit la dezvoltarea natiunii romane si la cresterea spiritului revolutionar al maselor populare. Ea va continua in deceniile urmatoare, culminand cu revolutia din 1848-1849 din cele trei tari romanesti.

           Amintirea lui Tudor Vladimirescu a ramas in constiinta poporului nostru ca un exemplu de mare patriot, care a luptat pana la sacrificiul suprem pentru interesele nationale si sociale ale romanilor.