LA MULȚI ANI !!!!

Cartile-dozele zilnice de inspiratie / Burlac Madlena

              Cartile sunt dozele zilnice de inspiratie,cele mai apropiate lucruri de care nu dorim sa ne despartim vreodata.Toate cartile sunt bune in felul lor,continutul este ce mai important lucru si fiind diverse ele desigur sunt apreciate diferit.O carte buna are un text bun,interesant,clar , pe intelesul cititorului.De asemenea, ea este si mai buna atunci cind are loc imbogatirea vocabularului.

                Opera ,,Morometii ‘’ de Marin Preda este o opera care te face sa gindesti,fiindca stirneste o meditatie activa,emotii,trairi si sentimente.Aceasta creatie are la baza lupta pentru supravietuire ce necesita multa credinta,rabdare si sacrificii din partea poporului roman.Continutul deosebit,interesant,creatia autorului si limbajul lui M.Preda,bine inteles,m-a motivat sa aleg aceasta opera de la care am aflat si-am invatat multe lucruri deosebite.

               Cartea aceasta este buna datorita modului de scriere si a subiectului abordat.

Dinamica, întâmplările,evoluţia si transformările ce au loc in cel de-al Doilea Razboi Mondial,cuprind destinul contemporan al satului basarabean.Mesajul global al operei este ca neintelegerea lui Ilie Moromete cu copii sai a dus la destramarea familiei,ceea ce regreta el mai tirziu. Viata de la sat a oamenilor era foarte grea,mai ales in prezenta razboiului,dar ei au luptat si-au invins,au ajuns pina la capat.

            a. Tema romanului ,,Morometii’’ de Marin Preda este lipsa de comunicare intre Ilie Moromete si familia sa ,precum si tema timpului nerabdator.Lipsa de comunicare apare atunci cind  apar neintelegerile dintre tata si cei trei fii din ,fiii isi dispretuiesc tatal deoarece acesta nu stie sa transforme in bani produsele obtinute din munca pamantului, de aceea ei se indeparteaza sufleteste. Al alt conflict  izbucneste intre Moromete si Catrina, sotia lui, deoarece Moromete vanduse in timpul secetei un pogon din lotul sotiei .Este prezenta tema timpului nerabdator,fiindca pina Moromete s-a decis sa-si viziteze copiii ei s-au indepartat si mai mult.

Aceste teme intriga cititorul de a finisa cit mai curind cartea.

            b.O secventa care m-a frapat a fost atunci cind Moromete a tăiat salcimul. El il taie pentru a plăti o parte din datoriile familie, ca sa le  facă pe plac celor trei fii, să nu se mai atingă nimeni de oile sau pamintul lor. Mai ciudat era că nimeni nu-l înţelegea ,de aceea Tăierea salcâmului provoaca destrămarea familiei şi a satului tradiţional.O alta scena este atunci cind planul celor trei băieţi dau o grea lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, Moromete se lasă convins si amână achitarea datoriei ,insă Achim vinde oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor.Aceste  neintelegeri  intre tata-fii au fost provocate din cauza lipsei de comincare si intelegere.

 c. Ilie Moromete- personajul principal,este un om inteligent,mereu ganditor,dar uneori e gresit in decizii.Moromete este un om respectat in sat, ii plac   discutiile despre politica ,iar acestea incep numai in prezenta lui .Moromete se bazeaza pe pamantul ce-l care ,fiindca cu el isi hraneste familia. Conflictul cu familia il doboara moral. Catrina Moromete este cea de-a doua sotie a lui Ilie. Ea este o fire gospodaroasa,rabdatoare,intelegatoare si harnica.Catrina este foarte credincioasa, de aceea  îl cearta  pe barbatul ei pe motivul ca nu merge la biserica.Ea isi iubeste mult familia,iar bataile din parte lui Moromere se  transforma în ura.
               d.Romanul ,,Morometii” de Marin Preda a trezit placere,satisfactie si uimire. Opera este o capodopera,fiindca scriitorul comunică viziunea sa despre lume,prezinta realitatea ce este percepută prin prisma emoţiilor sale, a construcţiei sale sufleteşti şispirituale. Specificul operei este dat de limbajul estetic,expresiv,originalitatea stilistic asi procedeele de compozitie.Este o opera de arta,deoarece este marcata de originalitate,aceasta rezulta din raportul dintre continut si idei.

Efectele radiaţiilor electromagnetice asupra sănătăţii

Există multe moduri de a clasifica efectele radiaţiilor electromagnetice asupra sănătăţii.

Aici ar trebui să facem distincţie între modificările biologice (care sunt dovedite prin observaţii experimentale la nivel celular) şi efectele patologice (care provoacă sau agravează maladiiду), dovedite prin studii epidemiologice.

Lista efectelor radiaţiilor electromagnetice asupra sănătăţii, prezentată aici, este, de fapt, doar un mic eşantion de studii pe scară largă, care sunt raportate în prezent în literatura de specialitate.

Efectele biologice ale radiaţiilor electromagnetice

Modificări de proteine în piele

Zece femei au fost expuse radiaţiilor electromagnetice (900 MH) prin intermediul telefoanelor mobile GSM timp de o oră. După experiment, oamenii de ştiinţă au confiscat pentru investigare celulele lor de piele, în scopul de a identifica orice reacţie de stres. Ei au studiat 580 de proteine diferite şi au găsit două, care au fost afectate în mod semnificativ. (Unul a fost mărit cu 89%, în timp ce altul a scăzut cu 32%.

Anomaliile de dezvoltare şi de calitate a spermei

Iritabilitatea celulelor creierului

Cercetătorii de la Spitalul Fatebenefratelli din Isola Tiberina au constatat că câmpul electromagnetic, emis de telefoanele mobile, poate provoca unele celule din cortexul cerebral (adiacent din partea capului, de care a fost folosit telefonul): puternic excitat timp de o oră, în timp ce alte celule devin depresive.

Deteriorarea ADN-ului

Grupul german de cercetare Verum a studiat efectul radiaţiilor asupra celulelor animalelor şi omului. După ce celulele au fost plasate într-un câmp electromagnetic al telefonului mobil – acestea au arătat o creştere a rupturilor AND, care nu în toate cazurile ar putea fi recuperate. Aceste leziuni pot fi transferate celulelor viitoare, care, la rândul lor, ar putea degenera în tumori maligne.

Deteriorarea celulelor creierului

Studiul efectelor frecvenţelor telefonului mobil (aplicat la intensitatea non-termică) la nivelul creierului şobolanului a arătat deteriorarea neuronilor (celulelor creierului) în diferite părţi ale creierului, inclusiv cortexul, hipocampul şi ganglionul principal.

Creşterea agresivă a celulelor leucemice

Cercetătorii de la Consiliul Naţional de Cercetare în Bologna, Italia, au arătat că celulele leucemice, expuse la frecvenţele telefonului mobil (900 mH) în termen de 48 de ore, s-au înmulţit în mod mai activ. 

Hipertensiune arterială

Cercetătorii din Germania au concluzionat că o utilizare unică a telefonului mobil pentru 35 de minute ar putea provoca o creştere a tensiunii arteriale normale cu 5-10 mm.

Efectele adverse ale radiaţiilor electromagnetice

Cancerul glandei salivare

Cercetătorii israelieni au raportat că persoanele care au folosit telefoanele mobile timp de 22 de ore pe lună sau mai mult, 50 la sută au mai multe şanse de a se îmbolnăvi de cancerul glandei salivare, decât acei care au folosit telefoanele mobile rar sau niciodată.

Tumoare pe creier

Analiza mai multor studii anterioare a condus la concluzia că folosirea telefonului mobil mai mult de 10 de ani duce la un risc crescut de a dezvolta anumite tipuri de tumori cerebrale (de 2,4 ori pentru neuroma acustică şi de 2 ori pentru gliomuri). 

Cancerul limfatic şi cancerul măduvei osoase

Cercetătorii de la Universitatea din Tasmania şi Universitatea din Bristol au studiat rapoartele a 850 de pacienţi, care au fost diagnosticaţi cu cancer de măduvă osoasă şi sistemul limfatic. Ei au ajuns la concluzia că persoanele care trăiesc în apropierea de 300 de metri de liniile electrice de înaltă tensiune o perioadă lungă de timp (mai ales în copilărie), au şanse de 5 ori mai mult de a obţine aceste maladii mai târziu în viaţă.

Cum acţionează radiaţiile electromagnetice?

Mecanisme prin care radiaţiile electromagnetice pot declanşa boala, nu sunt încă pe deplin studiate, dar în mod activ se efectuează experimente pe această temă.

Deteriorarea ADN-ului

Celulele noastre au mecanisme pentru a repara prejudiciul cauzat a ADN-ului limitat, dar, aparent, radiaţiile electromagnetice pot interfera aceste mecanisme. ADN-ul deteriorat este implicat direct în dezvoltarea mai multor maladii, inclusiv diferite tipuri de cancer.

Radiaţia electromagnetică este introdusă în procesul de producţie a melatoninei, un hormon produs în corpul uman. A fost dovedit deja că, nivelurile scăzute de melatonină sunt asociate cu mai multe maladii, inclusiv cancerul.

 Celulele noastre somatice comunică în plan intern şi extern prin intermediul semnalelor electrice. Aceste semnale pot fi modificate prin radiaţii electromagnetice prin producerea fluxurilor electrice în cadrul organismului, cauzând modificări în activitatea celulară şi structuri celulare.

Eefectul cumulativ al radiaţiilor electromagnetice

În timpul zilei omul este expus radiaţiei electromagnetice de frecvenţe diferite. De exemplu, acestea pot proveni de la aparatele electrice de ras, uscătoare de păr, echipamentul autoturismelor, autobuzelor sau trenurilor, articolelor de uz casnic, cum ar fi radiatoare, cuptoare şi cuptoare cu microunde, lămpi de neon, cabluri casnice, linii electrice, de la transportarea şi folosirea telefonului mobil. Sunt surse cele mai răspândite.

Combinaţia acestor efecte poate copleşi capacitatea de apărare a organismului şi mecanismele de protecţie.

Stresul biologic de la efectele radiaţiilor organismul se simte de la instrumente cu un ciclu fluctuant de funcţionare (copiator, imprimanta)

Pericolul medical real.

Pericolul pentru sănătatea noastră, cauzat de nivelurile ridicate de câmpuri electromagnetice, create de om, este real. La o astfel de concluzie generală, a ajuns numărul tot mai mare de oameni de ştiinţă de nivel superior şi profesioniştii din sistemul de sănătate.

Jack London-viața ca o luptă

Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul.

Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme, sperând că în acest chip va grăbi judecarea nemuririi lui în lumea artistică?! După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.
Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.
Viitorul scriitor se va naşte, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare.Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui.

În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J.London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.

Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului.

Ori condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.

Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu):

A) Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul.

B) Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier:

a) Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate.

Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez.

b) O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.

Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora.

Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”.

Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi…”

Obsesia supraomului

La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale).

Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică.

Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice) ?!…

Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.

Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici.

Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie”  tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici!

„Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”.

Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi.

Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.

Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale… Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă.
Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci, îşi spunea Martin tot mai des, unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă…”

Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece…

Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.

Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.

Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui.

Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde.

Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului, ne avertizează D. Mazilu, a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”.

De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor.

De menţionat două dintre caracteristicile spefifice artei londoniene:
a) Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri);
b) N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură”.

Căci, completează D. Mazilu, „Specificul artei lui London este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale reprezentative”.

Viață și moarte

Viaţa este un tip de energie determinată şi care determină. De la naştere până la moarte există în organismul uman diferite tipuri de energie. Singurul tip de energie căruia organismul nu-i poate

 Trebuie totusi sa ne gindim ca viata pe care o traim se datoreza mortii. Sintem ca niste particule efemere, care imprumuta energie, traiesc o perioada scurta, dupa care trebuie sa cedeze energia primita.Si nu numai atit. Corpul nostru are pe linga componenta materiala, are una spatiala si una temporala. Ca o consecinta nu putem trai vesnic, pentru ca nici chiar universul nu este vesnic.Cred ca natura, a ales sa traim o perioada scurta de timp pentru a fi capabili de a crea de fiecare data un organism mai aproape de perfectiune. Pe o planeta pe care nu exista moarte nu va exista nici viata.Idea cea mai importanta este de a a lasa o urma. Daca nu putem fi noi capabili, atunci sa facem tot ce putem astfel incit urmasii nostrii sa o faca. Orice om de valoare din istoria planetei noastre, si-a bazat realizarile pe un lung sir de predecesori, care au reusit sa supravietuiasca si sa dea nastere unor altor specimene de valoare.Mereu trebuie sa ne bucuram pentru ce avem si sa privim cu optimism la viitor, pentru ca toti sintem urmasii unor stramosi care au trecut examenul selectiei naturale. Moartea este o realitate tristă în percepţia noastră. O realitate care nu ne place dar, chiar şi aşa, ea continuă să existe şi să ne marcheze existenţa, să ne ameninţe în situaţii în care viaţa nu îşi mai poate desfăşura prezentul continuu de până la acel moment, să existe paralel cu viaţa noastră şi să îi ia locul odată ce viaţa, din diverse motive (vârstă, boală, accident etc.) nu mai deţine resurse să continue.Moartea este o condiţie, un dar fiinţei umane ca şi viaţa.Moartea este de fapt o trecere, o transformare care face parte, implacabil, din destinul nostru. Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct in fata si totusi, a preocupat mintea omeneasca, de cand omul a aparut pe pamant. Toti suntem supusi durerii, de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecand in lumea invizibila ochilor nostri. Spiritul plus sufletul reprezinta de fapt, un om dezechilibrat. Rand pe rand fiecare dintre noi, prin moarte, ajungem la viata eterna, apoi o noua nastere ne readuce pe Pamant, pentru a incepe lupta cu existenta.Calatoria sufletului in planurile subtile are si ea loc urmand niste principii si legi. Cu cat cor-

purile subtile sunt mai rafinate, mai elevate, cu atat mai largi sunt orizonturile care se deschid in fata sufletului dezincarnat. In functie de afinitatile sale, el se duce in mijlocul celor care il atrag. El isi gaseste rasplata sau pedeapsa in propria sa constiinta. Lumina il patrunde lasand sa se vada gandurile, actiunile, intentiile etc. pe care le-a avut in timpul vietii abia incheiate. Totul, de la nastere si pana la moarte iese la iveala. Fiinta revede si retraieste toate etapele prin care a trecut.Totul in viata se inregistreza, trebuie sa platim in planul astral pentru fiecare greseala pe care am comis-o aici pe Pamant. Nu se poate scapa nici chiar de regretele si suferintele celor vii care au ramas pe Pamant, ele sunt un chin pentru cei morti.
rezista este energia Razei Morţii. Această rază posedă un voltaj electric foarte înalt. Organismul uman nu poate rezista acestui voltaj. În acelaşi fel în care un fulger poate să distrugă un copac, raza morţii poate să distrugă inevitabil organismul uman. Raza morţii conectează fenomenul morţii cu cel al naşterii.

Iartă-mă de Grigore Vieru

Iarta-ma, ti-e parul inalbit, carunt,
Iarta-ma, pe langa tine eu nu sunt.
Iarta-ma, cu ochii stai mereu la drum,
Iarta-ma, de-atata timp nu ne vazum.
Rozele
Nu tie, mama, ti le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rami le-am pus,
Cantece
Nu pentru tine eu am scris,
Iarta-ma,
Pe alta o vazui in vis.
Iarta-ma, se duc tipand cocoarele,
Iarta-ma, asfinte rece soarele,
Iarta-ma, e timpul nu stiu cum grabit,
Iarta-ma, nu indeajuns eu te-am iubit.
Rozele
Nu tie, mama, ti le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rami le-am pus,
Cantece
Nu pentru tine eu am scris,
Iarta-ma,
Pe alta o vazui in vis.
https://www.youtube.com/watch?v=4OkECBNJI1M

Radiația X

Radiația (razele) X sau radiația (razele) Röntgen sunt radiații electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,1 și 100 Å (ångström).
Istoric
În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, bombardând un corp metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite radiații foarte penetrante, radiații pe care le-a denumit raze X (descoperire realizată în anul 1895). Radiațiile X au fost numite mai târziu radiații Roentgen sau Röntgen.

Obținerea razelor X

·         În laborator

1.       Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care electronii emiși de un catod incandescent sunt accelerați de câmpul electric dintre catod si anod (anticatod). Electronii cu viteză mare ciocnesc anticatodul care emite radiații X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul interacționează cu atomii acestuia în două moduri:
Electronii, având viteză mare, trec prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului și se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de la direcția lor inițială. Când electronii se îndepartează de nucleu, ei sunt frânați de câmpul electric al nucleului; în acest proces se emit radiații X.

2.       La trecerea prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului, electronii rapizi pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un electron de pe un strat interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un electron aflat pe straturile următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea electronilor atomilor anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.

·         La un sincrotron

Electroni cu o energie de ordinul GeV sunt constrânși la o orbita aproximativ circulară într-un inel de acumulare, emițând raze X cu un flux deosebit de ridicat.

·        Proprietățile radiațiilor X

Ele prezintă următoarele proprietăți:

ü  în vid ele se propagă cu viteza luminii;

ü  impresionează plăcile fotografice;

ü  nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice;

ü  produc fluorescența unor substanțe (emisie de lumină); Exemple de substanțe fluorescente: silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu, sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben-verzuie.

ü  sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul omului;

ü  pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină, de exemplu prin corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie, lemn, sticlă ș.a., dar sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică și grosimea substanței prin care trec.

ü  ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produși indica intensitatea radiațiilor. Pe această proprietate se bazeazǎ funcționarea detectoarelor de radiații.

ü  au acțiune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în general, nocive pentru om. Pe această proprietate se bazeazǎ folosirea lor în tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea țesuturilor bolnave.